Sa nu trantesti usa !

Virgil vorbea serios. Liliana il privea cu ochii mari, surprinsa. “Cum adica?” se intreba uimita. Barbatul acesta cu care-si petrecuse aproape un an, cu bune si cu mai putin bune, barbatul acesta care pana ieri era la picioarele ei, gata de orice ca sa o faca fericita, ei bine, barbatul acesta o dadea afara fara nicio retinere?
Se pierduse de tot si nu stia cum sa reactioneze. Sa se prefaca dura si sa plece cu capul sus ca si cum nu i-ar pasa? Sa zambeasca jucaus si sa faca o gluma doar-doar el va reveni la atitudinea unui etern indragostit? Sau, poate, sa se umileasca si sa-i ceara explicatii ?
- Virgil, vorbesti serios ?
- Da si te rog, cand pleci, sa nu trantesti usa.
Vocea lui nu lasa loc alternativelor. Liliana nu indrazni sa-l infrunte. Isi lua geanta si iesi in strada. “Cu ce am gresit? Faptul ca ieri am stat cu prietenele mele e o crima? Sau poate s-o fi suparat ca am ras de el cand mi-a scris versurile acelea…”
Tot cautand motive, si-a dat seama ca lista era prea lunga ca sa poata primi un raspuns clar care ar fi justificat ceea ce tocmai se intamplase.
De ce?...Nu era singurul barbat cu care se purta astfel. Si totusi, era primul care o izgonea. Se simtea ranita in orgoliul propriu dar parca mai mult decat oricand, vinovata.

Dupa o saptamana, era ca o umbra. Cu tot cu remuscari, cu amintiri, cu senzatia ca a pierdut cea mai mare iubire din cauza ei, ajunsese sa se urasca pe sine. Avea in minte un singur lucru: sa-l sune, sa-si ceara iertare si sa se schimbe pentru el. Sa fie o fata cuminte si sa aprecieze tot ceea ce el ii oferea cu atata generozitate: dragoste si liniste. Da, il iubea, era o certitudine. Iar acesta ar fi fost, cu siguranta , primul lucru cu adevarat matur pe care-l facea in toata viata ei.
Se gandea deja la finalurile acelea romantice de film la care radea cu pofta alta-data, convinsa ca sunt siropoase si de doi lei. Acum stia ca fac parte din viata si ca nu are sens sa le respinga.
Cu pasi din ce in ce mai iuti, se indrepta catre casa lui, la adresa binecunoscuta. Daca nu se ferea la timp, ar fi lovit o femeie insarcinata care tocmai iesise si facea cu mana cuiva de dincolo de poarta.
- Ma scuzati, eram atenta la iubitul meu, sper ca nu v-am facut nimic !
Liliana o privea lung, surprinsa. De la geam, Virgil ii trimetea bezele femeii. Se dadu trei pasi inapoi si spuse:
- Nu, multumesc, sunt bine! Totusi, de curiozitate, cate luni de sarcina aveti?
- Sapte! raspunse, zambind, femeia.
- Felicitari, multa sanatate ! murmura Liliana.
“Cand? Cum?...” Atenta doar la propriile ei nevoi, Liliana parca avusese ochelari de cal. Virgil nu era ceea ce parea. N-a fost niciodata. Doua legaturi, in paralel, consumate atat de intens…
Virgil era inca la geam. Liliana astepta putin, apoi intra in curte. Deschise poarta larg, apoi, cu forta o inchise astfel incat zgomotul sa intrerupa brutal linistea cartierului.
Privi surazatoare spre chipul lui Virgil care incremenise.
- Abia acum am plecat, dobitocule ! Intelegi?... Abia acum!
…Era o vreme minunata si Lilianei i se parea ca soarele zambeste ca in imaginile acelea
din manualul de clasa a II-a…