Cand aveam 14 ani , am aflat ca sunt ciudata. Ca lumea e altfel decat mine. Ca naivitatea mi se ghiceste in ochi, ca inocenta mi se ghiceste in vise si ca vorbele nu ma ajuta suficient sa vindec nedreptati.
“Incerci tu sa schimbi lumea?" m-au intrebat razand.
Apoi m-au lasat sa merg inainte, impingandu-ma din spate catre cel mai apropiat obstacol al existentei mele.
“ O sa zbor, le-am raspuns.”
Aproape ca am reusit sa depasesc obstacolul. Ce pacat insa ca atunci mi-am pierdut un vis !Urma ca in toata viata mea de dupa aceea sa trag dupa mine o aripa rupta, in amintirea nesabuintei de a sfida cerul.
M-am refacut si am invatat sa plutesc. Sa plutesc pe valurile unei simfonii de ganduri, in armonia culorilor de primavara. Sa gust rasaritul si sa adorm cu dansul stelelor.
…Si n-am simtit cand am alunecat in ocean. M-am trezit brusc inconjurata de rechini, balene in costum de plaja si sirene plictisite de sponsori…
Atunci am invatat ca imaginea conteaza.
Am inotat pana la mal refuzand constant pescarii amatori care-mi ofereau sprijin, apoi incercau sa ma prinda.
Atunci am invatat sa nu judec dupa aparente desi aparentele m-au salvat.
Cand am ajuns ACASA, eram mult mai slaba. Tocmai pentru ca am inteles, in sfarsit, cat de vulnerabili suntem. Cat de tristi. Cat de singuri. Cat de incredibili…
Dimineata, privindu-ma in oglinda, am observat riduri – nimic ce nu s-ar putea repara cu o operatie estetica…
Pe cartea de vizita a doctorului scria:
“Nu credeti in miracole, BAZATI-VA PE ELE !”
Citesc si regasesc ....Sunt gandurile mele in cuvintele tale? Sunt tristetile mele in randurile pe care tu le asterni? Nu stiu inca...dar citesc si inteleg si simt...
RăspundeţiŞtergere